Dictatorii de lângă noi. Cum au folosit liderii autoritari criza pandemică pentru putere nelimitată

[ANALIZĂ Buletin Nr. 6] Dan Nicu | Pandemia în care a fost aruncat tot globul la începutul anului 2020 este o ocazie unică de a observa comportamentul actorilor politici care exercită guvernarea în diferite țări ale lumii. Confruntați cu necesitatea de a se adapta unor provocări inedite în cariera lor politică, unii dintre aceștia au apelat la măsuri de control de natură cvasidictatorială – formal, pretinzând că au nevoie de ele pentru a nu admite prăbușirea țărilor lor în haos, de facto – pentru a se asigura că nu-și vor pierde puterea.

În articolul care urmează vom analiza două cazuri de țări foarte apropiate geografic de noi, vecine între ele, formal democratice, în care doi lideri au profitat de criza pandemică și și-au transformat țările din democrații șubrede în dictaturi de facto. Primul caz este cel al Ungariei, al doilea este cel al Serbiei.

Viktor Orban și guvernarea prin decret

La sfârșitul lunii martie, în parlamentul unicameral al Ungariei a fost introdus un proiect de lege care îi permite prim-ministrului Viktor Orban să conducă țara prin intermediul decretelor pe termen nelimitat. Același proiect de lege prevedea introducerea unei pedepse penale pentru răspândirea intenționată de știri false cu privire la pandemia de SARS-Cov-2, în mărime de până la cinci ani de detenție. Știrile false intră în vizorul legii dacă instanțele de judecată consideră că acestea ar afecta substanțial capacitatea guvernului de a gestiona criza pandemică. Pentru a fi adoptat în aceeași săptămână în care a fost propus, proiectul de lege ar fi avut nevoie să fie votat de patru cincimi dintre membrii Adunării Naționale, adică 160 din 199, fapt irealizabil din cauza partidelor de opoziție, deținătoare a 66 de mandate. Toate partidele de opoziție s-au opus măsurilor propuse prin noua lege, ceea ce a determinat partidul de guvernare Fidesz să aștepte o nouă ședință a parlamentului, la care avea dreptul să adopte noua lege cu două treimi din voturile parlamentarilor, ceea ce s-a și întâmplat pe 30 martie 2020.

Pe tot parcursul dezbaterilor cu privire la adoptarea legii în cauză, poziția partidului de guvernământ, Fidesz, a fost una deosebit de dură, acesta nefiind dispus să facă opoziției singura concesie cerută: stabilirea unui termen concret la care ar fi expirat prerogativele extraordinare care-i permit lui Viktor Orban să guverneze de unul singur, fără participarea parlamentului.

În același timp, într-o serie de țări europene care și-au abilitat, prin lege, anumiți funcționari publici cu prerogative sporite pentru a înfrunta criza pandemică, toate aceste măsuri au venit cu un termen limită. Este cazul legii britanice privind pandemia, adoptată în martie, care expiră în șase luni – în cazul în care Camera Comunelor nu decide să o prelungească pentru încă șase.

În Franța, măsurile propuse de președintele Emanuel Macron sunt valabile pe durata a două luni, perioada putând fi extinsă dacă este nevoie. În România, starea de urgență a fost adoptată pentru o lună, fiind prelungită ulterior pentru încă o lună, și fiind înlocuită prin starea de alertă, care nu alterează în mod fundamental funcționarea instituțiilor statului.

Impunerea, în mijlocul Europei și a Uniunii Europene, a unei stări de urgență care oferă conducătorului statului posibilitatea de a guverna fără să poată fi oprit în vreun fel, pe durată nelimitată, este contrară comportamentului normal al factorilor de decizie într-un stat cu democrație funcțională.

Însă Ungaria avansează cu pași rapizi pe calea degradării democrației nu de azi sau de ieri, ci de 10 ani, de când partidul Fidesz și liderul său, Viktor Orban, guvernează țara. Este adevărat că, în 2010 Fidesz a revenit la putere în urma unui vot liber și democratic al electoratului maghiar. Însă dintr-o țară ancorată ferm în climatul de consolidare al democrației caracteristic noilor membre ale Uniunii Europene din Europa Centrală în anii 2000, Ungaria s-a pomenit în situația de a fi singura țară din UE care are o guvernare autoproclamată pompos drept iliberală – și care nu se jenează să adopte măsuri ale ”conservatorismului social” (un fals conservatorism, de fapt) și ”democrației suverane” de tip putinist. Printre aceste măsuri se numără adoptarea unui sistem electoral care face foarte dificilă schimbarea partidului de guvernământ, asigurându-i acestuia (și unui mic partid satelit) o supermajoritate de două treimi din mandatele parlamentare.

Treptat, după 2010, justiția a fost aservită guvernării, majoritatea instituțiilor independente de presă au fost preluate de apropiați ai puterii sau închise, o bună parte a economiei a fost etatizată iar organizațiile non-guvernamentale care promovează democrația și drepturile civice au fost desemnate drept agenți străini, ostili la adresa Ungariei, activitatea fiindu-le serios îngrădită. La capitolul protecției drepturilor omului, Ungaria devine, destul de rapid, codașa Uniunii Europene. Atitudinea deosebit de ostilă a guvernului maghiar împotriva migranților din 2015-2016, ajungând până la paroxism, la constituirea, cu acordul autorităților, a unor ”gărzi civice” paramilitare care patrulau, împreună cu forțele armate, hotarele țării, a trezit asocieri involuntare cu regimurile totalitare fasciste și naziste din perioada interbelică.

În același timp, subiectul minorităților LGBT a fost transformat într-o sperietoare antioccidentală. Din punct de vedere economic, guvernarea Fidesz s-a manifestat mai mult printr-o stagnare, decât printr-o creștere – ceea ce a permis unei țări precum România, de exemplu, care cu ani numărați în urmă era cu mult în urma Ungariei la capitolul veniturilor populației, să ajungă astăzi foarte aproape de ultima.

Măsurile luate de autoritățile maghiare în martie au fost criticate de exponenți ai principalelor organizații de apărare a drepturilor omului, precum Amnesty International, de reprezentanții opoziției parlamentare și extraparlamentare, dar și de unii membri ai Parlamentului European. Îngrijorările se referă atât la pericolul unei guvernări autoritare, cât și la cel al lansării unor măsuri de represiune și mai dure împotriva presei independente, atâta câtă a mai rămas. Concret, guvernarea ar putea folosi noile prevederi ale legii pentru a-i acuza pe jurnaliștii independenți de acțiuni ”antiguvernamentale” prin răspândirea a ceea ce autoritățile vor considera că sunt știri false. Astfel, se deschide drumul pentru autocenzură, adică Ungaria riscă să ajungă acolo de unde a plecat în 1989 – într-o realitate politică de tip totalitar.

Pe data de 18 iunie, legea privind puterile excepționale ale prim-ministrului a fost abrogată, în schimb fiind adoptată o altă lege care prevede că o nouă stare de urgență, însoțită de guvernarea prin decrete adoptate de către prim-ministru, poate fi instituită de către guvern fără a mai consulta parlamentul, la recomandarea medicului epidemiolog șef al țării, care este numit de guvern. În mod specific, legea prevede că starea de urgență și guvernarea prin decret pot fi introduse fără un vot în parlament în cazul în care guvernul declară întâi ”stare de urgență în sănătatea publică”. E de menționat că nici în această lege nu este prevăzut vreun termen al suspendării guvernării democratice – aceasta ar urma să fie instituită nelimitat, până când noi circumstanțe ar justifica ridicarea ei (în viziunea aceluiași prim-ministru, bineînțeles).

Astfel, în momentul de față, guvernarea de la Budapesta dispune de încă un instrument de distrugere a democrației, pe lângă cele pe care le crease din 2010 încoace. Regimul Orban a folosit criza pandemică pentru a testa cu succes ceea ce înainte părea irealizabil: instaurarea dictaturii de facto. Acum, prin legea adoptată în iunie, Fidesz capătă un buton roșu pe care poate apăsa oricând, scornind în prealabil niște motive, și aruncă la coșul de gunoi constituția și legile țării. Prim-ministrul maghiar deține în prezent capacitatea de a deconecta democrația în mod legal, ca apoi s-o conecteze la loc oricând îi convine. Într-o țară membră a Uniunii Europene, așa ceva este de neconceput și contravine cel puțin unuia dintre criteriile de la Copenhaga, pe care trebuie să le îndeplinească orice stat membru UE.

Aleksandar Vucic acuză ”agenturile străine” că nu-l lasă să devină dictator

În a doua jumătate a lunii martie, Serbia a urmat exemplul vecinei de la nord, Ungaria, decretând o stare de urgență de o duritate neobișnuită pentru Europa. Președintele Aleksandar Vucic, liderul de facto al Partidului Progresist Sârb, aflat la guvernare, a anunțat instituirea stării de urgență pe data de 15 martie 2020, fără să indice și durata acestei măsuri. La fel ca prim-ministrul maghiar Viktor Orban, Vucic și-a oferit sie însuși prerogativa de a conduce țara prin decrete, ocolind Parlamentul. Exponenți ai opoziției sârbe au atras atenția asupra faptului că președintele Vucic își depășește vădit prerogativele mai mult ceremoniale pe care i le oferă Constituția Serbiei. O imensă sală de expoziții din Belgrad a fost transformată într-un spital improvizat cu aproximativ 3.000 de paturi, ceea ce a provocat reacții de frică în rândurile populației. Însă președintele Vucic a declarat că se bucură dacă cetățenii se simt speriați, deoarece astfel vor respecta ordinele de a sta acasă.

Începând cu luna mai, starea de urgență a fost ridicată, președintele nu mai guvernează prin decrete. Însă măsurile succesive de liberalizare au fost însoțite, începând cu luna iulie, de o creștere a incidenței cazurilor de Covid-19, ca aproape peste tot în Europa. Astfel, la începutul lui iulie, guvernul sârb și președintele Vucic și-au anunțat intenția de a reintroduce starea de urgență, cu tot ce a conținut aceasta din martie până în mai, inclusiv guvernarea prin decrete prezidențiale. Instantaneu, în țară au izbucnit manifestații de protest, care au degenerat în confruntări violente între manifestanți și forțele de ordine, în fața sediului parlamentului țării. După ce acesta din urmă a fost pe punctul de a fi luat cu asalt de către protestatari, președintele Vucic a anunțat că renunță la intențiile sale de a reinstaura starea de urgență. În același timp, acesta i-a acuzat pe protestatari că ar fi dirijați de servicii secrete străine, extremiști și criminali.

Au fost nevoie de manifestații violente pentru a-l determina pe Vucic să renunțe la intențiile sale, însă asta nu înseamnă că, la prima oportunitate, acestea nu ar putea fi reluate. Partidul prezidențial se află în fruntea unei coaliții care controlează peste două treimi din mandatele parlamentare (188 din 250), ceea ce înseamnă că poate modifica textul Constituției oricând dorește. Iar Serbia a traversat un declin susținut al democrației din 2012 până în prezent, de când se află la putere actuala guvernare.

”Figuri providențiale” care instaurează dictatura de facto

Acesta este principalul element comun al evoluției vieții politice în cele două țări luate în discuție în acest articol, Ungaria și Serbia – în amândouă, partide politice care au venit la putere pe cale democratică au îngrădit democrația, subordonându-și instituții independente (justiție, presă) și instaurând niște regimuri autoritare de facto, conduse de figuri ”providențiale”. În primăvara acestui an, Viktor Orban și Aleksandar Vucic au ”gustat din fructul oprit” al dictaturii, în prezent căutând momentul potrivit pentru a reintroduce guvernarea prin decret. Iar în condițiile unei evoluții negative a crizei pandemice în toamna și iarna acestui an, cât și la începutul anului viitor, ambii lideri vor identifica oportunități pentru a-și urma planurile.

”Oleacă dictator?”

Este important ca aceste două antimodele să nu fie preluate și în alte state din împrejurimi. Cunoaștem mult mai aproape de noi un personaj ajuns, accidental, președinte, care divinizează lideri precum Lukașenko, Putin sau Orban. Acest personaj, se știe, și-ar dori foarte mult să-și poată permite și el să se simtă ”oleacă dictator”. Poate, dacă va reuși să câștige alegerile prezidențiale din noiembrie și să-și încropească ulterior o majoritate parlamentară, visul îi va deveni realitate. În detrimentul cetățenilor statului care are nefericirea să-l aibă în fruntea sa.

Surse imagini: Reuters și Deutsche Welle

Dan Nicu a absolvit Facultatea de Științe Politice și masteratul în Teorie și Analiză Politică a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București, cu teze de licența și, respectiv, dizertație, care analizează problema tranziției post-sovietice a Republicii Moldova. Autor a două volume: „Copiii vitregi ai Istoriei sau Se caută o revoluție pentru Basarabia“ (2008) și „Moldovenii în tranziție“ (2013). În ultimii ani, a colaborat la mai multe publicații din România și Republica Moldova, printre care Adevărul, Cotidianul, Timpul. În perioada 2019-2020 a urmat cursuri ale Facultății de Științe Politice și Relații Internaționale de la Universitatea din Varșovia în cadrul programului internațional de cercetare științifică ”Lane Kirkland”, cu un studiu al fenomenului știrilor false ca parte a amenințărilor hibride. Din 2020 este expert asociat LID Moldova.

Acest material a fost elaborat de către experții LID Moldova în cadrul proiectului The Best Way: Periodic Bulletin finanțat de către Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate (FNF). Opiniile și concluziile exprimate în prezentul material le aparțin autorilor și experților și nu reflextă în mod necesar poziția finanțatorului.

Preluarea elementelor de text, imagine, tabele sau grafice se va face cu citarea sursei, respectiv LID Moldova, încorporând hyperlink-ul aferent.

Copyright © LID Moldova